Barrymore

            Ce este sufleorul  pentru teatru? Cât de important este el pentru un spectacol?

            Din afara acestui cerc al actorilor, regizorilor, scenografilor, etc. e greu să știm, pentru că el a fost creat dar ca noi să nu aflăm de el.

            Și totuși, aflăm ce înseamnă sufleorul pentru Barrymore, un actor acum bătrân, ni se dezvăluie relația oarecum dramatică a celor doi și ne răsare în minte o întrebare: oare așa este cu adevărat?

            Poate prezența lui Anton Tauf și a lui Ruslan Bârlea în Studioul Euphorion din Cluj că vor lămuri, sau, cel puțin, vă vor face mai curioși.

Steaua fără nume

            Stelele chiar umblă printre noi. Ele chiar iau forma oamenilor și pășesc precum o facem noi, dar o stea rămâne o stea.

            Pentru marin, ea este Mona, și este demnă să stea pe cer alături de Carul Mare sau de Ursa Mare, dar „o stea nu se oprește niciodată din drumul ei”. Nici drumul ei, spun eu, nu rămâne la fel. Peste tot pe unde a trecut rămâne ceva schimbat, poate în bine, poate în rău.

            Alături de Matei Rotaru, Ramona Dumitrean, Ovidiu Crișan, Dragoș Pop, Romina Merei, Emanuel Petran, Miron Maxim și a Andreei Papp, sub coordonarea Alexei Visarion, Steaua fără nume creată de Mihail Sebastian se oprește la TNC, măcar din când în când. Nu o ratați!

Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?

            Stând și citind poemele lui Nichita Stănescu parcă ai impresia că a trăit demult, într-o epocă apusă, și, poate, așa și este. Nichita nu s-a stins, el încă se arată, ne privește din biblioteci, sau chiar din casele noastre.

            De data asta, însă, ne privește de pe scena Studioului Euphorion din Cluj.

            Asta cred eu că încearcă să facă și Anton Tauf, împreună cu Eva Crișan și Ramona Dumitrean, să-l readucă pe Nichita sub ochii spectatorilor, sub ochii oamenilor care, în aceste vremuri, au nevoie de puritatea lui.

            Domnul Tauf l-a cunoscut personal pe POET, ceea ce dă acestui „colaj” de poezie o unicitate, o prestanță aparte, raportată la arte opere asemănătoare, monologul, povestea cu care începe piesa. Nu un basm, nu o ficțiune, ci o realitate care a avut onoarea de a-l avea în ea pe Nichita, pe OMUL Nichita.

Frica circulă prin subteran

            Ce înseamnă primul volum de poezie? Nu libertatea de a alege exact ce vrei să faci?

            Asta înseamnă, de fapt, poezia: libertate, iar George Chiriac ne aruncă în ochi cu ea. El dărâmă inocența aparentă din Alice in wonderland și presară tot felul de lucruri simple ale vieții cotidiene prin a sa carte. De ce? Pentru a le putea dărâma.

            Lucruri mărunte precum „întunericul scărilor de bloc”, un „ceai în Moscova”, „bomboane confiate” sau o serie de „sosiri la Bellu” se transformă, ca și Alice, în frică, și încep să circule prin subteran. Oare câte feluri de frică sunt în subteran? Aflați. Uitați-vă la George, pentru că el umblă cu ele sa subraț pe post de motan Cheshire.

Re.volver

Re.volver de Livia Ștefan este ca povestea unei crime. Totul începe cu o dilemă de viață și de moarte, apoi apare imprevizibilul, ca o ruletă rusească pe venele altuia, și pasiunea, părerea de rău, dorul.

E ca la Powerpuff girls, numai că în loc de „Sugar, spice, and everything nice”, este aleasă viața, iubirea și roata sorții, iar în loc de trei fetițe iese cava inedit, o carte de poezie de care te atașezi atunci când o citești.

Totuși, cine moare? Cine știe? Poate un câine din București, poate dragostea eternă a cuiva, dar este cineva sau ceva la care ajungi să ții citind despre ea.

A, era să uit, e drăguț că nu e nici un punct (în afară de cele de pe „i”) în tot textul, dar e unul în titlu...

Cine te vede?

            Rar se întâmplă să se facă proiecții cu mai multe scurt-metraje, poate și fiindcă ele sunt „gustate” puțin de necunoscători.

            În ciuda acestui fapt, am văzut în Studio Art Club, noul spațiu al T.N.C oameni care au fost cuceriți de ce au văzut, oameni pe care, cred, îi voi vedea și data viitoare.

Nu credeți că totul e mecanic, că doar se aleg o mână de filme, se „aruncă” pe ecran și gata! Nu, spațiul te face să te simți ca acasă, iar faptul că stai în aceeași sală cu oameni care joacă în ceea ce se proiectează fac serile „Cine te vede?” mult mai interesante, te fac să te simți ca și cum ai fi și tu acolo, pe peliculă, alături de ei.

            Când m-am dus luna trecută la prima seară de acest gen am crezut că va fi ceva unic, care nu se va mai repeta, și deși urmează al treilea „Cine te vede?”, a fost ceva cu adevărat unic!

Cei doi gentlemeni din Verona

            Îmi place să greșesc. Îmi place ca ideile mele preconcepute să fie întoarse împotriva mea chiar de către mine.

            În primele 10 minute ale piesei „Cei doi gentlemeni din Verona” am crezut că am greșit venind în această seară (9 martie 2013) la premieră; la jumătatea piesei nu mai îmi părea rău, iar la final piesa mă cucerise. Abordarea modernistă își trădase, în sfârșit, ineditul, iar comedia își scoase la iveală drama( și viceversa).

            Așa că, doamnelor și domnilor, haideți și dumneavoastră să fiți cuceriți de acest spectacol în regia Adei Lupu! Haideți să fiți încântați de Ramona Dumitrean, Romina Merei, Cătălin Herlo, Cristi Grosu, Dragoș Pop și mulți alții! Veniți și veți vedea un Shakespeare Cotidian, un Shakespeare care este printre dvs.!

Idiotul

            Cristian Rigman bate în cortina metalică a Teatrului Național din Cluj, iar ea se ridică, nu cu „sesam deschide-te”, ci cu versurile „Piemo, priemo” ale unei modificate, superbe și foarte cathcy melodii rusești.

            Așa începe „Idiotul” de F.M. Dostoievski, în regia Annei Stigsgaard. Aceasta, alături de actori precum Ionu Caras, Anca Hanu, Romina Merei rezumă romanul în patru părți în două ore. Ăsta da „teatru de buzunar”!

            Astfel, suspansul romanului devine atât de dens în sală, încât se condensează și începe să picure deasupra publicului ce se hrănește acum din el precum o vor face actorii din ropotul de aplauze ce va urma.

            Haideți , și veți vedea un clasic al unui clasic; o superbă piesă de teatru, un roman, o întruchipare a pale litere de pe o foaie, o carte „mai mult ca 3D”, dacă vreți.

Cântăreața Cheală

            „Cântăreața cheală” în regia lu Tompa Gabor, sau o după-amiază într-o cutie de păpuși a unei copile de 5 ani care schimbă hainele păpușilor între ele și face personaje ce s-au cunoscut demult să refacă legăturile pierdute.

            Totuși, acest „copil” nu este străin de mari probleme sociale, astfel, piesa primește o tentă britanică și mai puțin metal a melodiei „We’re all living in Amerika” de la Rammestein.

            Din nou, această piesă surprinde prin raportul vremurilor în care trăim cu cele în care piesa a fost scrisă. Randomness-ul propus de Eugen Ionesco este, în opinia mea, mai calitativ decât cel făcut celebru de Gangman style  sau de Harlem shake.

            Haideți să vedeți un teatru de păpuși umane întruchipate în Elena Ivanca, Cătălin Herlo, Irina Wintze, Adrian Cucu, Angelica Nicoară și de Silvius Iorga, un fel de Master of puppets românesc.

Benvenuti in Italia

            Sunt extraordinar de fericit că într-o perioadă în care multă lume caută filme de acțiune sau S.F., există și persoane ca și Sorin Misirianțu (regizorul filmului), care vor să arate o oarecare normalitate a vieții cotidiene.

            În special, este foarte interesant faptul că de vorbește despre drama unui actor și a familiei sale care se mută în Italia din cauza condițiilor proaste de viață din românia și din cauza imposibilității de a-și întreține familia (un alt subiect de actualitate, mai ales în 2010 când a fost lansat scurtmetrajul).

            Cristi Rigman, Sorina Tițe, Cătălin Herlo, Dan Chiorean și micuțul Ștefan Simion, în producția asociației „Vocea românilor”, Scuola di Cinema, AfiFilms Cluj și a societății România s.r.l., prezintă 23 de minute de comedie, dramă și de o ambianță familiară, atât datorită temei cât și a spațiilor unde a fost filmat (Cluj și Roma).