Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?

            Stând și citind poemele lui Nichita Stănescu parcă ai impresia că a trăit demult, într-o epocă apusă, și, poate, așa și este. Nichita nu s-a stins, el încă se arată, ne privește din biblioteci, sau chiar din casele noastre.

            De data asta, însă, ne privește de pe scena Studioului Euphorion din Cluj.

            Asta cred eu că încearcă să facă și Anton Tauf, împreună cu Eva Crișan și Ramona Dumitrean, să-l readucă pe Nichita sub ochii spectatorilor, sub ochii oamenilor care, în aceste vremuri, au nevoie de puritatea lui.

            Domnul Tauf l-a cunoscut personal pe POET, ceea ce dă acestui „colaj” de poezie o unicitate, o prestanță aparte, raportată la arte opere asemănătoare, monologul, povestea cu care începe piesa. Nu un basm, nu o ficțiune, ci o realitate care a avut onoarea de a-l avea în ea pe Nichita, pe OMUL Nichita.

Frica circulă prin subteran

            Ce înseamnă primul volum de poezie? Nu libertatea de a alege exact ce vrei să faci?

            Asta înseamnă, de fapt, poezia: libertate, iar George Chiriac ne aruncă în ochi cu ea. El dărâmă inocența aparentă din Alice in wonderland și presară tot felul de lucruri simple ale vieții cotidiene prin a sa carte. De ce? Pentru a le putea dărâma.

            Lucruri mărunte precum „întunericul scărilor de bloc”, un „ceai în Moscova”, „bomboane confiate” sau o serie de „sosiri la Bellu” se transformă, ca și Alice, în frică, și încep să circule prin subteran. Oare câte feluri de frică sunt în subteran? Aflați. Uitați-vă la George, pentru că el umblă cu ele sa subraț pe post de motan Cheshire.

Re.volver

Re.volver de Livia Ștefan este ca povestea unei crime. Totul începe cu o dilemă de viață și de moarte, apoi apare imprevizibilul, ca o ruletă rusească pe venele altuia, și pasiunea, părerea de rău, dorul.

E ca la Powerpuff girls, numai că în loc de „Sugar, spice, and everything nice”, este aleasă viața, iubirea și roata sorții, iar în loc de trei fetițe iese cava inedit, o carte de poezie de care te atașezi atunci când o citești.

Totuși, cine moare? Cine știe? Poate un câine din București, poate dragostea eternă a cuiva, dar este cineva sau ceva la care ajungi să ții citind despre ea.

A, era să uit, e drăguț că nu e nici un punct (în afară de cele de pe „i”) în tot textul, dar e unul în titlu...