Stând și
citind poemele lui Nichita Stănescu parcă ai impresia că a trăit demult, într-o
epocă apusă, și, poate, așa și este. Nichita nu s-a stins, el încă se arată, ne
privește din biblioteci, sau chiar din casele noastre.
De data
asta, însă, ne privește de pe scena Studioului Euphorion din Cluj.
Asta
cred eu că încearcă să facă și Anton Tauf, împreună cu Eva Crișan și Ramona
Dumitrean, să-l readucă pe Nichita sub ochii spectatorilor, sub ochii oamenilor
care, în aceste vremuri, au nevoie de puritatea lui.
Domnul
Tauf l-a cunoscut personal pe POET, ceea ce dă acestui „colaj” de poezie o
unicitate, o prestanță aparte, raportată la arte opere asemănătoare, monologul,
povestea cu care începe piesa. Nu un basm, nu o ficțiune, ci o realitate care a
avut onoarea de a-l avea în ea pe Nichita, pe OMUL Nichita.
